Generatia Woodstock a visat o viata intreaga sa-l vada la Bucuresti. I-a ascultat albumele, mai intai la tinerete, "discret", apoi - din 90 incoace - la liber, dar cu nostalgie. Trubadurul incomod al Americii, razvratitul care a modelat constiintele deceniilor sapte si opt, a ajuns, in sfarsit, pe pamant romanesc si a dat ochii cu fanii sai pe 2 iunie 2010.
Asteptarea de decenii s-a sfarsit si, odata cu ea, si entuziasmul, pentru o buna parte dintre spectatorii prezenti la Zone Arena. Fiindca zeul luptei antisistem, cel care milita, pe vremuri, pentru drepturile omului si impotriva razboiului, pare sa fi obosit. S-a lamurit ca americanii mor in continuare pe fronturile altora si ca lumea nu se mai poate schimba cu un cantec. Asa ca-si vede de turneul "Fara Sfarsit", inceput in 1988, ca un functionar care presteaza catre populatie servicii muzical-artistice.
Miercuri seara, cele cateva mii de oameni care au venit la concert s-au impartit in doua tabere: admiratorii hotarati sa ramana pana la capat alaturi de idolul lor si cei care s-au trezit din betia asteptarii dupa prima piesa. Întalnirii cu Dylan i-au lipsit implicarea, emotia, placerea de a vedea pe scena un om care mai crede in ceea ce face. Muzicianul si-a facut treaba la modul calculat, respectand ecuatia play list-ului si nedand impresia ca e dispus sa dea ceva in plus, pe langa notele si cuvintele cunoscute de fiecare spectator. A cantat "Everybody Must Get Stoned", imediat dupa inceperea showului, atunci cand publicul mai credea ca are inainte o seara fabuloasa.
Mai mult pe gandul.info
Nora
zice:
 |
:) Inca de la a 2-a piesa mi-am dat seama ca parerile vor fi impartite, m-am gandit eu ca cel putin jumatate din oamenii care au fost acolo vor fi dezamagiti. Asa cum au tot fost de-a lungul timpului tot felul de oameni dezamagiti de Bob Dylan. Nu a facut nici un pic de show, nu au fost nici macar ecrane de proiectie ca sa-l vada lumea care statea mai in spate, aproape ca a stat in aceeasi pozitie fara sa se miste, nu a spus buna seara cand a intrat pe scena, nu a multumit la sfarsit. Nu a invatat cuvinte in limba romana ca sa ne vorbeasca, nu s-a intors la al doilea bis atunci cand lumea il aplauda cel mai tare - pur si simplu a cantat, si deodata… a plecat. Nu a antrenat publicul cu “hai sa cantam impreuna” (nu ca ai fi avut cum sa tii pasul cu el), doar la “Just Like a Woman” s-a cantat refrenul si intr-adevar a fost un moment frumos. O scena simpla si neagra, fara nimic care sa vrea sa te impresioneze. Tot peisajul asta pe care l-am descris a fost EXACT cum ma asteptam sa fie! Nu stiu despre el atat de multe cate as vrea sa stiu, nu cred ca mi-ar ajunge o viata sa ii ascult toate cele 40 de albume si sa le si inteleg, l-am descoperit acum un an si tot de atata timp imi doresc foarte tare sa il vad in concert, altii l-au asteptat cate 30 de ani. Dar cu toate astea imi dau seama ca Bob Dylan este personajul de la care te astepti la absolut orice, eu nu m-as fi mirat si nici nu m-as fi suparat daca ar fi cantat o melodie si ala ar fi fost tot concertul. Asta e farmecul lui, si unul din motivele pentru care il iubesc. Putea sa fie oricum avea el chef, din partea mea. Oricum asta a facut din totdeauna. Si cei care il cunosc isi dau seama ca nu e nevoie de nici un show, ca el insusi e spectacolul. Ma simt un om important si foarte norocos… pe de o parte. Pe de alta parte ma simt atat de mica si de neinsemnata! Florian Pitis ar fi trebuit sa fie acolo, dar intr-un mod sau altul… chiar a fost. Ma gandesc ca nu mai sunt sanse sa se nasca prea curand muzicieni de genul celor pe care am avut eu ocazia sa ii vad in concert, si e un lucru mare ca i-am vazut chiar la mine in tara. Dupa ce vor disparea cei de acum, nu vor aparea prea curand altii. Am senzatia ca urmeaza o perioada de o oarecare pustietate in ceea ce priveste muzica… si nu doar muzica. De aia sunt foarte norocoasa. Si chiar il iubesc pe omul asta. |
Arata/Ascunde formularul de comentariu
| < Anterior | Următor > |
|---|
